• Russian (CIS)
  • Română (România)
  • English (United Kingdom)
Home Футбол Nicolae Bartean: ”Familia a avut câștig de cauză în disputa cu fotbalul”

Nicolae Bartean: ”Familia a avut câștig de cauză în disputa cu fotbalul”

Interviu acordat în exclusivitate Agenției Informaționale de Stat MOLDPRES de către profesorul de educație fizică al școlii medii nr. 4 din Reni (Ucraina), Nicolae Bartean

Întrebare: În curând veți marca 50 de ani de activitate la școala din orașul natal. Care ar fi retrospectiva succintă, în opinia D-voastră, a muncii depuse?

Răspuns: Am fost și sunt un mare împătimit al sportului, fotbalului. Am făcut în aproape jumătate de secol tot ce a depins de mine pentru a cultiva pasiunea, respectul față de exercițiul fizic, mișcare activă, sport tuturor elevilor mei. La cei 74 de ani pe care-i am continui să-mi fac onest meseria, să-mi duc crucea fiind blagoslovit de soartă, Cel de Sus. O precizare. 11 ani am fost și directorul școlii.

Î: Cum ați decis să vă consacrați profesiei de pedagog?

R: De fapt, tare mult am vrut, am dorit să devin fotbalist de performanță.  La Reni cândva era o mare nebunie cu fotbalul, un agiotaj nemaipomenit. În campionatul orașului participau regulat câte 10-12 echipe: formațiile marinarilor, grănicerilor, feroviarilor, portului… Câte trei echipe aveau în turneu eternele rivale, cluburile Lokomotiv și Vodnik  la care eram legitimat și eu.  Îmi ieșea în teren totul bine, eram aplaudat de spectatori, marcam goluri, mingea mă asculta cuminte, așa cum vroiam eu, echipa  lupta mereu cu succes pentru titlul de campioană a Renilor, în campionatul regiunii Odesa,  și am hotărât să-mi continui studiile la facultatea de educație fizică de la Universitatea de Stat din Chișinău, sosind în capitală în vara lui 1961 cu 25 de ruble în buzunar. Ce reprezenta, cum era atunci Chișinăul și cum am fost admis la proba de specialitate este o adevărată poveste.

Î: Cum?

R: Toți pe care-i ascultam înainte de a fi audiat se lăudau în fața comisiei de admitere cu diferite titluri, performanțe și chestia asta m-a năucit, la început, puțin. Unul dintre membrii ei mă întreabă ce probă am practicat, care-s rezultatele cele mai bune obținute. Le povestesc puțin despre Vodnik. Sunt rugat să demonstrez ceva din fotbal. Minge, însă, nu era. Le spun că pot demonstra un truc cu o monedă de 3 kopeici. Toți se uită mirați la mine. Scot moneda o pun pe picior, o arunc de câteva ori în aer după care o pun din zbor în buzunărașul de la piept al cămășii. Toți au rămas tablou. Așa am susținut cu succes testul.

Î: Și cu fotbalul de performanță cum a fost în continuare?

R: Parcă mergea totul bine, dar la puțin timp am fost încorporat în rândurile armatei. Așa s-au călătorit în gol, în zadar, din punctul meu de vedere, trei ani de zile. Când m-am demobilizat situația familială m-a obligat să-mi urmez cursurile la facultatea fără frecvență. M-am angajat la școala din Reni unde actualul președinte al Federației Moldovenești de Fotbal, Pavel Cebanu era atunci în clasa a șaptea.  L-am ajutat puțin - așa consider eu - cum am putut, să devină fotbalist de performanță după ce visul meu s-a năruit.

Î: Redați vreun caz interesant despre el.

R: Juca mereu, la prima ocazie ivită, fotbal și vroia întotdeauna să fie cel mai bun în teren, să câștige echipa sa. În afară de simțul extraordinar al mingii avea o rezistență fizică foarte bună. Era printre primii la alergările pe distanțe medii, iar la cursa de 3 kilometri a fost recordmanul școlii. Campion al școlii la săritura în înălțime cu rezultatul de 1,80 metri era Ghenadie Șerban.  ”Vreau și eu să sar bine!”, îmi spune el într-o zi. Și, după antrenamente asidue, i-a egalat recordul! Era bun și la volei, baschet, alte probe sportive. Cu el în echipă am reușit – o singură dată – să învingem selecționata Școlii specializate de baschet  din Reni la campionatul orașului. A înscris în acel meci - țin bine minte – spectaculos, și două puncte cu o aruncare executată în rotire, peste umăr, de asupra capului. Fiind în clasa a șaptea juca pentru echipa de fotbal (seniori) Locomotiva.

Ei, dar despre Pavlic multe pot fi povestite. Numai de câte emoții mă las răscolit, uneori, când îmi aduc aminte cum am condus cu 4-0  în meciul final cu reprezentativa Chiliei în campionatului  regiunii Odesa, fiind apoi egalați - cu ajutorul arbitrului de centru - și învinși cu 5-4 în prelungirile dictate. La vestiar toți plângeau în hohote după nedreptatea făcută. Sau cum au scos din fântâna de lângă școală, de la adâncimea de circa 40 de metri, mingea care a nimerită acolo în timpul unui meci…

Î:  La cei 74 de ani ai D-voastră arătați perfect. Mai jucați fotbal?

R: Cum să nu joc? Fac parte din echipa veteranilor orașului și particip, în funcție și de timpul liber ce-l am, la toate turneele.

Î: Ce păreri de rău, regrete vă urmăresc uneori?

R: Faptul că din anul 2000 predarea obligatorie în școală este în rusă. Faptul că nu am reușit să devin fotbalist de performanță și am ratat odată, în  1968, marea șansa oferită. Am fost invitat atunci la Chișinău pentru a susține probe la echipa de maeștri Moldova. Țin minte și ziua testului, 2 ianuarie. Nu m-am dus, pentru că fiul Iurie se îmbolnăvise. Am considerat că ar fi fost o lașitate din partea mea să las soția singură cu el. Familia a învins disputa cu fotbalul. Cazul, însă, ne-a unit și mai tare și suntem fericiți împreună, iar  în curând vom marca jubileul de 50 de ani!