• Russian (CIS)
  • Română (România)
  • English (United Kingdom)
Home Новости Новости Hocheiul pe gheata: istorie, dezvoltare si extindere

Hocheiul pe gheata: istorie, dezvoltare si extindere

Pînă în anul 1920, doar cîteva reprezentative isi disputau titlul continental, rivalitatea dintre Boemia și Germania fiind pe primul plan. Valoarea echipelor europene era mediocră, antrenamentele efectuîndu-se în funcție de timp și pe patinoare naturale, fiindcă în acele vremuri patinoare artificiale existau numai la Paris și Berlin.

Regulamentul de joc canadian nu era bine și unitar interpretat de arbitri (puțini la număr, nepregătiți pentru competiții de nivel internațional). Așa se explică și incidentul de la Praga din anul 1912. Terenul de joc avea dimensiuni mai mici (56X26) si era împărțit în două zone. Pasa era permisa numai înapoi sau lateral, după regulile rugbiului. De altfel, la început, mulți jucători de hochei proveneau din echipele de rugbi. Treptat, regulile s-au modificat, ridicînd valoarea spectacolului.

Se știe ca Liga Internațională de Hochei pe Gheata (LIHG). a fost înființată de federațiile țărilor europene, fără participarea S.U.A. ți Canada, care, orgolioase, pretindeau că echipele lor depășesc cu mult potențialul echipelor europene. Liga Internațională nu a organizat, din considerentele de mai sus, decît campionate europene. În schimb, hocheiul canadian a evoluat, mai ales că, spre deosebire de cel european, nu a suferit rigorile impuse de primul război mondial.

În această perioadă, hocheiul canadian trece peste Niagara în S.U.A. Tineretul american i-a făcut o călduroasă primire. Așa s-au format cîteva cluburi americane, care au angajat antrenori din Canada. Mai tîrziu, in componența echipelor au intrat și jucători canadieni. Jocul cu corpul (permis de regulamentul canadian) le-a plăcut americanilor care practicau fotbalul american (unde regulile admit procedee asemănătoare hocheiului). În nordul țării, la Boston, Pittsburg, Cleveland, Baltimore, hocheiul a devenit repede cel mai popular sport de iarnă. Ca și în Canada,în S.U.A. prima dată s-a jucat hochei numai în partea de nord-est a țării, după care s-a extins și în statele din vest, pînă în coasta Pacificului.

Continuînd agitata istorie a hocheiului canadian, vom menționa că anul 1917 (22 noembrie) a înscris o nouă pagină prin organizarea primei ligi profesioniste, National Hockey League (NHL). La ea au aderat cluburile Montreal Canadians, Montreal Wanderers, Ottawa Club și Quebec Club.

În ziua de 19 decembrie a aceluiași an s-a inaugurat primul patinoar artificial, Toronto Arena. În 1918 la NHL a aderat o nouă echipă, Quebec Bulldogs, iar între anii 1924-1926 au cerut înscrierea în liga echipele profesioniste americane Boston BruinsPittsburg PiratesNew York RangersChicago Black Howks si Detroit Rangers. În anul 1926 liga cuprindea 10 echipe împărțite în două serii: East Division si West Division. Păstrînd tradiția, NHL-ul a hotărît ca trofeul oferit campioanei să se numească "Stanley Cup". Treptat, hocheiul canadian a căpătat noi valențe, devenind "sportul rege" al țării.

Canada, campioană olimpica de la Chamonix(1924)

Începînd din 1920, odată cu Jocurile Olimpice de la Anvers, echipele Canadei și S.U.A. au venit în Europa din 4 în 4 ani, la JO, unde s-a hotarît disputarea simultană a campionatelor mondiale și europene. La Anvers s-a văzut diferența de valoare dintre echipele europene si cele de peste ocean. Canadienii, reprezentati de formația Winnipeg Falcons au cîștigat finala împotriva S.U.A. cu scorul de 2-0, cucerind astfel titlul mondial. Tot atunci, Cehoslovacia a fost declarată campioană europeană.

La Anvers și-au făcut debutul echipa Franței (membră fondatoare a LIHG) și reprezentativa Suediei, care, peste cîțiva ani, va avea de spus un cuvînt greu in lupta pentru titlurile mondiale sau europene.

La campionatele europene (Anvers-1920, Stockholm-1921, Saint Moritz-1922 și din nou Anvers-1923), titlul a fost disputat intre Suedia si Cehoslovacia, nordicii cîștigînd în 1921 și 1923, cehoslovacii în 1920 și 1922. Intre cele doua ediții de la Anvers (1920-1923), în anul 1922, localitatea montană St. Moritz a organizat campionatul continental. Pe malul lacului cu acelașii nume, situat la o mare altitudine, s-au prezentat numai trei echipe : ale Suediei, Cehoslovaciei si Elveției. În fond nu a fost decît o revanșa îintre suedezi și cehoslovaci, în care primii au cîștigat cu 3:2 după un meci viu disputat.

Între anii 1923-1930, la Liga Internațională se afiliază încă 7 federații 1923-Spania, 1924-Italia și România, 1925-Ungaria și Polonia, 1928-Finlanda și 1930-Japonia.

Familia hocheiului devine tot mai numeroasă, iar jocul suferă importante metamorfoze. Astfel, terenul s-a împărțit în trei zone. Pasa înainte a fost admisă, dar numai în aceeași zonă; de asemenea s-a legiferat bodycheck-ul (lovitura cu corpul), permis jucatoruluiaflat in aparare in zona proprie. Jocul a devenit mai cursiv și a permis folosirea unor scheme colective, mai ales în atac. Și dacă în 1924 încă se mai juca pe un teren circular (este vorba de "Palais de Glace" din Paris), anul 1929 a reprezentat o nouă cotitură, în sensul ca la Budapesta cele 9 echipe participante la campionat au evoluat pe un patrulater de gheață, excelent amenajat, de dimensiuni regulamentare la acea vreme (56X26 m), cu mantinele joase, dar cu mantinele în adevăratul sens al cuvîntului.

Peripețiile hocheiului marchează, printre altele, retragerea din Ligă, în 1925, a Suediei și Germaniei. Ele nu au participat la două campionate europene consecutive, facilitînd astfel Cehoslovciei să devină campioana europeana în 1925 la Strbske Pleso, iar în anul următor, Elveției să intre în posesia titlului, la Davos. Curiozități de acest gen s-au mai consemnat și în 1924, în Franța, cînd la Olimpiada de Iarnă de la Chamonix s-a luat hotărîrea de a se acorda toate titlurile, inclusiv cel european, în cazul cînd învingătoarea va fi o echipă din Europa (cu toate că la aceste jocuri s-au prezentat Canada și S.U.A.). Aceasta decizie este cu atît mai bizară, cu cît în jocurile înainte de finală, Canada poseda un golaveraj de 85-0, iar S.U.A. de 52-0, singurul gol marcat canadienilor, în ultimul meci, a fost cel înscris de americani, care au pierdut totusi partida cu 1-6.

Campionatul European de la Milano a prilejuit o nouă confruntare interesanta, din care a iesit învingătoare Franța, deși a avut de înfruntat echipe redutabile cum ar fi cele ale Suediei, Elveției, Belgiei, Italiei și Spaniei. De remarcat că Spania, după participarea la campionatul de la Milano, în 1924, și de la Davos, în 1926, n-a mai apărut niciodată în competiție. Trebuie sa menționăm și neînțeleasa decizie a LIHG, luată cu prilejul campionatelor europene de la Viena, în 1927, de a interzice participarea la campionatul european a jucătorilor profesioniști de fotbal(!?). Așa se explica retrogradarea pe locul 4 a Cehoslovaciei (fosta campioană europeană), după reprezentativele Austriei, Belgiei și Germaniei (în ordinea clasamentului). O asemenea măsură absurdă nu putea supraviețui mult timp, mai ales cî, în perioada respectivă, hocheiul nu avea același statut cu fotbalul.

La Olimpiada de la Saint Moritz, unde din motive necunoscute, S.U.A. nu a participat, echipele au fost împărțite în trei serii. Canada a cîștigat titlul olimpic și mondial marcînd 36 de goluri și neprimind niciunul, iar Suedia a devenit campioană europeană. În 1929, gazda campionatelor europene a fost capitala Ungariei, unde s-a inaugurat cu acest prilej primul patinoar artificial. Au fost prezente 9 echipe, care și-au disputat întîietatea în două serii: Austria, Cehoslovacia, Italia și Germania. Paralel cu Franța, Polonia, Ungaria, Elveția și Belgia. Cehoslovacia a devenit campioană europeană, cîștigînd finala cu Polonia.

Bilanțul perioadei1920-1930 nu a pus probleme în privința stabilirii fruntașelor turneelor olimpice și mondiale, întrucît Canada a fost în exclusivitate cîțtigătoarea acestor concursuri.

Cît privește titlul de campioană europeană în această perioadă, el s-a perindat de la o țară la alta, fiind cucerit de cehoslovaci(1920, 1922, 1925, 1929), suedezi (1921, 1923, 1928), francezi (1924), elvetieni (1926) și austrieci (1927).

În continuare, activitatea hocheistică cunoaște o dezvoltare vertiginoasă, mai ales în Europa, în Canada și S.U.A. hocheiul își cucerise demult popularitatea. La evoluția hocheiului european au contribuit substanțtial construirea masivă de patinoare artificiale și organizarea de competiții internaționale. În principalele capitale din Europa au apărut jucători și antrenori canadieni, s-au organizat competiții oficiale intercluburi, Cupa Europei Centrale (CEC), Cupa Alpilor și altele. Modificările pe care tehnicienii le-au adus în repetate rînduri regulamentului, rivalitatea dintre principalele candidate la titlu, creșterea spectaculozității jocului au avut și ele un cuvînt hotărîtor în evoluția hocheiului european. Influența jocului canadian, a jucătorilor și antrenorilor importanți pe continent, pregătirea în condiții superioare a jucătorilor au dat naștere și unor vedete europene, care au început să concureze cu marele stele de peste Ocean.

În 1936, la Jocurile Olimpice de la Garmisch-Paternkirckhen se produce una din cele mai mari surprize din istoria JO. Marea Britanie nu era cotată printre favorite, Canada și S.U.A. erau de netrecut iar Cehoslovacia și Suedia dețineau supremația pe bătrînul continent. După ce trece cu emoții de prima rundă, britanicii sînt plasați într-o grupă de foc alături de Canada, țara gazdă Germania și Ungaria. Primul meci, prima mare surpriză, Canada e învinsă cu 2-1 spre stupefacția nord-americanilor. Apoi scot un egal chinuit cu Germania, 1-1 și înving fără probleme Ungaria cu 5-1. Astfel avansează în grupa finală unde dau piept cu Cehoslovacia și Statele Unite. După un prim meci cîștigat cu 5-0 împotriva cehoslovacilor vine meciul decisiv cu S.U.A. Aveau nevoie de un egal pentru a deveni campioni olimpici. Și aveau să-l obțină, un 0-0 de aur, scos după 3 reprize de prelungiri de 20 de minute fiecare(!?).

Marea Britanie, surprinzătoarea campioană olimpică din 1936

Țările și-au înscris echipele reprezentative în competițiile tutelate de Ligă, care le accepta cu condiția existenței mîcar a unui patinoar artificial. La solicitarea unor federații, Liga a admis, de asemenea, ca îin competițiile sale, echipele ce aveau legitimați jucători canadieni să-i poata folosi la meciurile intercluburi și chiar în Cupa Campionilor sau Cupa Alpilor.

Și astfel, la numai 70 de ani după ce în portul canadian Kingston cîțtiva soldați ai regimentului de pușcași regali organizează o "joacă" semănînd foarte puțin cu hocheiul, acest sport își dobîndea, practic, universalitatea. El devine nelipsit din programul Olimpiadelor albe, cunoaște o audiență tot mai mare în rîndurile publicului, cucerește spectatori și, mai ales, tineretul. În calendarele competțtionale apar întreceri pentru copii și juniori.

Perioada de după cel de-al doilea razboi mondial se caracterizează printr-o ascensiune valorică vertiginoasă a echipelor europene. Și dacă înainte Canada deținea supremația absolută, de care doar echipa S.U.A. încerca să se apropie, iată că acum formațiile bătrînului continent încep să aibă un cuvînt de spus în lupta pentru supremație. Cehoslovacia, cu cele aproape 30 de patinoare artificiale și Suedia devin forțe cu care nu se mai poate glumi. Apoi, în arena internațională își fac apariția echipele din Uniunea Sovietica, țara unde‚ bandy-ul este înlocuit după război cu popularul hochei.

Două momente tragice au îndoliat în această perioadă de mare avînt hocheistic european: catastrofele aeriene în care au pierit echipa „de aur” a Cehoslovaciei (prăbușită în Marea Mînecii) și formația campioana a U.R.S.S. – V.V.S.(Voenno-Vozdusniie Sili) cuprinzînd majoritatea componenților selecționatei sovietice.

Echipa Uniunii Sovietice, supranumită The Red Machine

Între timp, numărul membrilor Ligii ajunge la 25 (cuprinzînd și Australia), fiecare țară fiind obligată să aibă cel puțin un patinoar artificial acoperit. Dimensiunile terenului se universalizează și ele, fiind fixate la 61X31 m, iar înalțimea mantinelelor se stabilește la 1-1,20 m.

O adevărată „revoluție” se petrece în principiile de pregătire a jucătorilor, în strategia și tactica jocului. Ritmul hocheiului atinge viteze „cosmice”, iar efortul depus de jucători în teren devine total. La ridicarea valorii jocului au contribuit substanțial îmbunătățirea și tehnicizarea bazei materiale a acestui sport (patinoare, echipament, aparatura ajutătoare pentru pregătire), creșterea calității gheții, prin folosirea unor mașini perfecționate care o curăță, o subțiază, o udă și o lustruiesc, transformînd-o într-o veritabilă oglindă.

Anii 1960-1980 au fost caracterizați de răsturnarea ierarhiilor tradiționale, ceea ce a deplasat raportul de forțe al hocheiului mondial din America în Europa. Datele statistice sînt grăitoare: reprezentativa Uniunii Sovietice a cucerit în acești 16 ani, de 12 ori titlul mondial și european (1963, 1964, 1965, 1966, 1967, 1968, 1969, 1970, 1971, 1973, 1974, 1975), în timp ce echipa S.U.A. a triumfat doar o singurî dată, la Squaw Valley în 1960, obținînd doua titluri (olimpic și mondial).

Canada și-a adjudecat trofeul o dată, la Geneva în 1961, iar Suedia a obținut titlul mondial și european la Colorado Springs, în 1962. Cehoslovacia a fost campioană europeană în 1961 la Geneva, iar în 1972, la Praga a cucerit două titluri: mondial si european.