• Russian (CIS)
  • Română (România)
  • English (United Kingdom)
Home Другие виды спорта Разное Efim Josanu: „ Eram la începuturi și toate trebuia să le învăţăm din mers”

Efim Josanu: „ Eram la începuturi și toate trebuia să le învăţăm din mers”

Interviu acordat în exclusivitate pentru Agenţia Informaţională de Stat MOLDPRES de către președintele de onoare al Comitetului Național Olimpic și Sportiv, Efim Josanu

Întrebare: Care a fost în opinia D-voastră cel mai dificil moment în perioada creării Comitetului Național Olimpic și Sportiv actualmente numit inițial Comitetul Național Olimpic, care va marca mîne un sfert de veac de activitate?

Răspuns: Chiar alegerea mea. A doua zi după adunare eram gata să abandonez…

Întrebare: De ce?

Răspuns:Nu că m-ar fi intimidat  neprevăzutul ce mă aștepta. Pioneratul întotdeauna animă, greutățile le accepți cu filozofia că viața e luptă, dar mă văzusem intrat pe segmentul unei mari derute.  Pe atunci îndeplineam funcția de redactor șef al redacției ”Mesager”  la Televiziunea Națională. Eram în fruntea unei echipe legendare cu personalităţi de primă mărime în ziaristica naţională ca Petru Bogatu, Valeriu Saharneanu, Larisa Manole, Alina Radu, Aneta Grosu, Viorica Cucereanu,  Silvia Hodorogea, Dumitru Amihălăchioae, echipă  care scria istoria în adevaratul sens al cuvântului, or ne aflam la răspîntie de epoci.  Trăiam exuberant și periculos împreună cu colegii mei începuturile dezintegrării  marelui imperiu și zorii independenței noastre.  Și schimbarea din ziarist în funcționar  mă complexa, or trebuia să învăț să înot  în alte ape. Așa încît,  recunosc, mă cam speriasem. Chiar și dacă sportul nu era pentru mine o terra incognita…

Întrebare: Dar odată decis  să activați,  cum au fost începuturile?

Răspuns: Ca în filme. Nu aveam nici birou şi nici masă. N-o spun pentru a impresiona. Eram la începuturi, nu? Toate trebuia să le învăţăm din mers. Uneori din zbor... Îmi amintesc, în primăvara anului 1992 îl așteptam în prima sa vizită pe Juan Antonio Samaranch. Președintele CIO de atunci, după o întîlnire pe care a avut-o mai înainte la sediul de la Lausanne, cu liderii mișcării olimpice din noile state formate  după prăbușirea URSS,  acceptase să facă cunoștință pe loc cu situația  din noile țări. El trebuia să vină la Chișinău după  întîlnirea de la Minsk.  La noi tocmai începuse războiul de pe Nistru. I se recomanda  imperios să renunțe și să amîne vizita pentru timpuri mai fericite. Dar Samaranch era cu adevărat o personalitate ieșită din comun. El asculta părerile tuturor, dar, întotdeauna lua decizia singur. A cerut să facă legătura telefonică cu noi. Vă puteți imagina  ce simțeam cînd m-a întrebat simplu de tot:  ”Ce crezi, pot veni?” Probabil avusesem un șoc, dar îmi regăsisem pentru  moment starea de spirit și am răspuns glumind:”Vă așteptăm, domnule Președinte. În avioane nu se trage, n-avem cu ce…” A rîs. Și a doua zi l-am întâmpinat pe aeroportul din Chișinău împreună cu Ion Hadîrcă pe atunci prim-vicepreședinte a Parlamentului.

Întrebare: Enumerați succint performanțele înregistrate pe durata celor două mandate în care ați exercitat funcția de președinte despre care încercați un sentiment de mîndrie și în prezent.

Răspuns: Nu le-aşi putea numi performanţe. Au fost nişte jaloane pe care cred că le-am atins, începînd de la obţinerea recunoaşterii CNO Moldova de către forul mondial, primele acorduri cu partenerii  de peste hotare şi pînă la ieşirea noastră pe arena internaţională olimpică sub tricolor. Faptul că în perioada mandatului ne-a vizitat de două ori Juan Antonio Samaranch (1992 şi 1999), de două ori Jacques Rogge (1993- 2000), pe atunci preşedinte al Comitetelor Olimpice Europene şi viitor, al 8-lea  preşedinte CIO, George Worcker, preşedintele Comitetului European, Lia Manoliu şi alte personalităţi marcante, poate fi şi aceasta un indiciu că începeam să devenim cunoscuţi în lume.Dar probabil cea mai importantă izbîndă a fost că în acea perioadă de mari frămîntări şi cataclisme politice, sociale,  economice, am reuşit să păstrăm în lot pe cei mai buni sportivi ai timpului. Îmi amintesc că dintre toţi cel mai curtat era  luptătorul de greco-romane Serghei Mureico, numărul doi în lume după fenomenalul Alexandr Karelin.  Se pare,  erau deja puse  la punct ultimele detalii, fiind gata ca să plece în Kazahstan. Am reuşit pînă la urmă, nu fără  ajutorul Solidarităţiui Olimpice să-l avem în echipă la J.O. ale Centenarului de la Atlanta, unde a cucerit medalia de bronz, cedînd la limită doar celebrului atlet rus.

Tot ce am realizat se datorează  echipei în fruntea căreia m-am aflat și în special a unui mare om și prieten Grigore Popovici,a membrilor Executivului:  Valentin Guțu, Gheorghe Cuharschi, Alexandru Gheorghiță,  Pavel Tolmaciov,  Mihai Hîncu... Ședințele noastre aproape întotdeauna erau foarte aprinse, dar odată deciziile luate mergeam după acesata pînă la capăt. Îmi amintesc, de 3 ori am convocat Executivul  incluzînd  la ordinea de zi  debutul nostru la Jocurile Olimpice de iarnă de la Lillehammer în 1994 și de fiecare dată nu reușeam să conving. Mari campioni, dar chiar și cei mai buni prieteni  îmi ripostau – ”Ne facem de rîs. Mai degrabă vor crește munți în Moldova, decît să ajungem să avem medaliați...” Ca și cum Jocurile Olimpice ar fi numai pentru campioni.  Și totuși, am reușit ca astăzi să ne mîndrim cu biatlonista Natalia Levcencova, campioană europeană şi locul 8 la J.O. de la Torino. Iar în 1994 am participat cu 2 tineti anonimi Vasile Gherghi și Elena Gorohova...

Întrebare:Ati realizat tot ce v-aţi propus?

Răspuns: Dacă aşi afirma aşa ceva aşi spune că sînt nebun.  Ceea ce am izbutit ţine de sentimentul păstrării unităţii familiei olimpice. CNO este o entitate obştească, nonguvernamentală, nonpolitică. Carta Olimpică refuză orice fel de ingerinţe de ordin politic şi aceasta se referă la nivel global. Boicoturile din anii 80 periclitau însăşi viitorul J.O. ale modernităţii şi opera de distrugere venea din partea  politicului. Nu exagerez imaginea şi importanţa  celui de-al 7-lea Preşedinte CIO, însă Samaranch a reuşit prin marea-i artă diplomatică nu doar să împace o lume, dar şi să salveze Jocurile, făcînd unitatea familiei olimpice şi mai puternică. Odată cu apariţia noului stat RM pe harta lumii la noi se năştea şi multipartidismul. Tentaţia de a ne amesteca  în relaţiile de pe segmentele bătăliilor pentru putere, nu era mică. Spre onoarea lor, liderii din acea vreme au reacţionat cu înţelepciune la mesajul CNO de a respecta Statutul şi Carta Olimpică de neimplicare în politică. Deşi rivalizau am avut cel mai mare sprijin din partea preşedintelui țării Mircea Snegur, președintele Parlamentului Petru Lucinschi, Prim-ministrul  Andrei Sangheli. Succesul de la Atlanta se datorează şi  bunei conclucrări a CNO şi Departamentului de stat pentru cultură fizică şi sport în frunte cu Vasile Scurtu.

Întrebare: Acum la depărtări de ani aveţi regrete?

Răspuns: Unul singur – după 25 de ani nu avem nici azi un stadion naţional, care este cartea de vizită a oricărei ţări. Deşi în cazul dat regretele trebuie căutate la alt nivel şi nu la CNO.

Întrebare:Vă amintiţi de vre-o întîmplare hăioasă?

Răspuns: Au fost mai multe.Una s-a produs în timpul celei  de-a doua vizite la Chşinău a belgianului Jacques Rogge. Venise să ne doneze un cardiograf pentru Centrul nostru de medicină sportivă şi să inaugurreze lucrările unui seminar ştiinţific la aceiaşi temă. Pentru a destinde puţin din atmosferă îi spun bancul despre vaca din Moldova care înoată în mijlocul Oceanului  şi-l întreabă pe pescăruşul ce zbura de-asupra dacă mai are mult pînă ajunge la ţărmul Statelor Unite. Pasărea îi răspunde distrată: „Proasto, tu înoţi în direcţie opusă...” „Eh, spune vaca resemnată, totuna mă înec!”. Replica lui Jacques Rogge mi s-a părut magistrală. „Avem şi noi o vacă în Belgia care înota în mijlocul Oceanul doar că la întrebarea referitoare la ce direcţie ţine, pescăruşul i-a răspuns supărat: „Închide botul şi înoată.Poate vei ajunge”. Mă gîndesc cît de mult se potriveşte butada la situaţia politică de azi de la noi...

Întrebare: Numiţi un caz cînd aţi salvat o situaţie critică.

Răspuns: Era în ajunul Jocurilor Olimpice de la Sydney în 2000. Printre ultimii calificaţi se înscria în lot aruncătorul de greutate Ivan Emilianov. Cei de l Federaţie se lamentau. „Are peste 120 de kilograme, dar condiţii de pregătire ioc...”  Ce puteam face? Proiectele Solidarităţii se încheaseră, ajutorul sponsorilor era la vino-aşteasptă... Am plecat la Lausanne.  Acolo, Pamela Vipond, responsabilă de burse mă întîmpină cu zîmbet fermecător,  dar răspunsul e ferm: „Regret, însă numai directorul Miro ar putea să vă ajute dacă găseşte surse suplimentare... Proiectul nostru e închis, bilanţurile sînt făcute...” Nu vă povestesc toată odiseea, dar acasă m-am întors cu o mică bursă pentru atletul nostru dar şi cu satisfacţia că am reuşit ceva să fac pentru un sportiv.Mă bucur sincer că Emelianov  a îndeplinit şi pentru J.O. de la Rio de Janeiro normativul de calificare şi în pofida anilor e în formă de performer...

Întrebare: Despre eventualele medalii la Rio...

Răspuns: Nici atunci şi nici acum nu risc  să mă aventurez în pronosticuri. Pentru mine sportul a fost şi rămîne regatul surprizelor. Ştiu una – cel care aspiră la podium să nu se teamă să viseze. Uneori visele se împlinesc. E adevărat să nu le vadă numai  în somn...