• Russian (CIS)
  • Română (România)
  • English (United Kingdom)
Home Другие виды спорта Разное Întîlniri memorabile

Întîlniri memorabile

Plecăm de la Chișinău, în urmă cu cîteva zile, la Grimăncăuți (Briceni) pentru  a-l omagia pe celebrul antrenor din localitate, Petru Caduc. A devenit sexagenar. După Sîngerei, în dreptul satului Dumbrăvița, dl. Valeriu Filipov, profesor de educație fizică la Liceul din Trușeni, șoferul nostru în cazul dat, rostește: ”Oare ce mai face bunul nostru Andrei Guzun?”.

-         Ce să facă – răspunde profesorul universitar dl.Panfil Sava de la Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport. – E, ca de obicei, bine merci, glumește, construiește, elaborează proiecte, le traduce în viață, nu stă o clipă locului. Anul curent Ministerul Educației i-a  acordat gradul didactic superior.

-         Trebuie numaidecît să-l felicităm într-un mod deosebit, așa ca să țină minte bine și el, și noi. Dar cînd dacă azi aici, mîne acolo si tot așa zi de zi. Nici să te odihnești ca lumea n-ai timp. Te iau mereu treburile, grijile pe val și te tot duc, duc...

Festivitatea de la Grimăncăuți s-a desfășurat în stil occidental, operativ. Noi, cei trei, ca niște moldoveni care nu vin doar să-l vadă pe omagiat, familie, dar vor să mai schimbe și o glumă-două cu stăpînul, ne reținem ultimii la fourchette-ul improvizat chiar în sala de box. Încercăm, cu excepția dl-ul V.Filipov, și băuturica ce insistent ne-o recomandă dl.Petru Caduc, ”Tăria stejarului verde” sau cum i se mai spune la Grimăncăuți simplu: ”Filat”. ”Produs ecologic pur din livada proprie de perji”, argumentează convingător amfitrionul.

Oricum, nu stăm mult pe capul gazdei și pornim încetișor spre casele cui ne au. ”Filat” are efect. Ni s-au dezlegat limbile bine și avem mereu poftă de vorbă. La ieșirea din Edineț apare din nou în discuție dl. Andrei Guzun. Soarele încă-i sus pe cer. ”Ce-ar fi să-i facem o vizită. Așa, ad-hoc, pe neașteptate”, spune dl.Filipov. ”Ia sună-l, felicită-l, întreabă ce mai face, cum se simte, dar nu-i spune că venim pe capul lui”, zice el colegului.

Teatrul, mai ceva ca cel de la Arionești, începe: ”Andrei, noroc! Sănătos, voinic? Felicitări cu ocazia gradului acordat.

-         Mînțănesc. Totu-i bine și frumos. Una-i rău. Trece viața ca o floare și nici să te veselești ca lumea nu dovedești. Dar D-voastră, ce mai faceți dom, profesor?

-         Ce să fac Andrei. Iaca te sun de la vilă. Smulg buruian de-mi crapă minile. Vara asta, cu ploile estea, a crescut cît casa.

-         Dom, profesor, dacă cumva Vă mai eliberați puțin, intrați odată și pe la mine să udăm gradul, să ne mai vedem, să grăim, să punem țara la cale.

-         Numaidecît, Andrei, - încheie discuția dl. Sava cu un zîmbet pe față: ”O facem și pe asta”. Dl. Filipov zîmbește și el mulțumit: ”Totul se derulează așa cum dorește”.

 

Ajungem peste aproximativ o oră în dreptul Dumbrăviței. Intră pe fir, în rol, dl. Filipov: ”Andrieș, frate, salut! Nu te-am văzut un car de ani. Felicitări cu ocazia gradului conferit”.

-         Mulțumesc, Valeriu.

-         Andrei, ia ascultă ce durere am eu. Trebuie să pregătesc anul ista o lecție model de educație fizică și am nevoie de niște stegulețe. Ți-i minte, mi-ai promis că mi le dai. Cînd pot să vin ca să le iau?

-         Nici o problemă, Valera. Cînd vrei, în orice oră a zilei și a nopții.

-         Mulțumesc, Andrei. Am să vin repejor, finalizează dl.Filipov abia stăpînindu-se ca să nu izbucnească și el în într-un hohot de rîs, ce ni-l înăbușeam cum puteam numai să nu se audă la telefon.

În trei minute sîntem lîngă liceul din Dumbrăvița, casa profesorului de educație fizică, dl. Andrei Guzun. Întîmplarea face ca să-l surpindem chiar la intrarea în sala sportivă. Rămîne cîteva clipe tablou, cu ochi mari, apoi fața i se luminează într-un zîmbet larg și rostește: ”Bravo, fraților! 2-0 în favoarea voastră. Dar să știți, încă n-ați cîștigat. Mergem în casă!”. Pornim. Pe la mijlocul drumului dl. Filipov se oprește: ”Dacă nu iau mai întîi stegulețele este chip pe urmă și să uit pentru ce am venit”.

Ne întoarcem. Intrăm în sală. O curățenie ideală, totul este proaspăt vopsit. Terenul polivalent este marcat, toate utilajele – fileul de volei, masa de tenis de masă, etc. – aranjate frumos. Avansăm mai departe în inspecție. Lîngă cabinetul d-lui Guzun stau atîrnate pe loc de cinste fotografiile în rame ale celor trei profesori de educație fizică care au activat aici pînă la dumnealui: d-nii Grigore Vlas, Vasile Balan, Dumitru Ciugureanu. Faptul, să fiu sincer, m-a copleșit. Am avut și am întotdeauna un respect deosebit față de oameni ce nu-și uită predecesorii, trecutul. În fața lor, de regulă, parfarazîndu-l pe marele Ion Druță, toate steagurile mele coboară în bernă. Păstrăm un minut de reculegere.

Intrăm în biroul de lucru. Surprizele iau amploare. Pe masă – tabloul în ramă al lui Vlad Filat cu textul ce indică ajutorul acordat liceului: laptop, computere, mese de tenis de masă… Tot-tot, pînă la un capăt de ață, fixat pentru istorie. Îl întreb: ”Cum a fost povestea, dl-le Guzun? Îmi răspunde: - A intrat într-o vizită și pe la noi. Știam că vine și m-am pregătit serios. Lecția de baschet era în toi cînd dumnealui a intrat cu delegația din raion în sală. Mi-a cerut o minge să arunce și el la coș. Era pe la mijlocul sălii. A nimerit - surprinzător - exact în centrul coșului. După asta am intrat în discuție, m-a întrebat ce probleme am.

Am început să turuiesc că abia m-am oprit. Argumentele aduse l-au convins. Peste trei zile am primit laptopul. Peste cîteva săptămîni- restul, tot ce vedeți. Ei, spuneți și D-voastră, cum să nu respecți asemenea oameni?” Apreciem în continuare și grupul sanitar din incinta sălii, dat în folosință vara curentă, construit datorită unui grant oferit de oameni din Elveția și Austria cu suportul fiicei Doina, care-și face doctorantura la Paris și-i președintele diasporei ”Tinerii Moldovei” de la Bruxelles.

…Întîlnirea a continuat, firește, în casa d-lui Andrei Guzun, la masa pusă în cîteva  minute de soția, d-na Maria, fostă directoare a liceului,  împreună cu fiica Inga. Ni-l prezintă cu mîndrie și pe nepotul Andrei, care face judo la reputatul antrenor Iulian Piatcovschi de la Chișcăreni, bunelul de pe tată. Povestea-întîmplare, memorabilă pentru întreaga viață, a urmat cu alte surprize, glume în flux continuu.

Finalizez succint cu încă  cîteva detalii din biografia acestui profesor de calificare foarte înaltă, gospodar în sensul adevărat al cuvîntului, care a dorit în copilărie să devină mai întîi actor, apoi ofițer, după care mama-răposată l-a convins să lase armata și să vină acasă în favoarea actualei profesii. A îmbrățișat-o, dar de-a lungul vieții, în virtutea caracterului său vulcanic, justițiar, a fost cît pe ce să înfunde pușcăria în perioada sovietică pentru o sudalmă adresată  unui înalt funcționar de partid, a  mai trebuit să fie de nevoie și muzicant, și lucrător la grădinița de copii, și tractorist, funcționar la primărie…

Multe lucruri interesante se mai pot spune despre dumnealui, despre prietenii săi, a lui Petru Caduc,  pe care destinul a decis să-i unească pentru cîteva ore, de sfinta sărbătoare Schimbarea  la față, pentru cîteva ore. Recunosc cu toată sinceritatea posibilă. Eu sînt fericit că am mai descoperit un om cu majuscule, concret la fapte, harnic ca o albinuță, care știe rostul cuvîntului, al umorului sănătos fără de care viața asta este searbădă ca și borșul fără sare, piper, verdeață…

Ion ROBU